Iacul

Iacul, având coarnele lungi şl părul scămoşat, face parte din cel mai rezistent grup de bovine. Este printre puţinele animale ce pot suporta aerul rece şi rarefiat din Podişul Tibet.Ordin: Artiodactyla
Familie: Bovidae
Gen si specie: Bos mutus

Pe vremuri, turmele sălbatice străbăteau podişurile Asiei Centrale. Datorită vânătorii excesive, astăzi mai trăiesc în libertate doar 500 de exemplare. Iacul domesticit există în număr mare şi este de neînlocuit în viata localnicilor.

Habitat

Iacul sălbatic se simte acasă mai ales în Podişul Tibetan pustiu şi îngheţat. Părul său lung şi gros ca o pâslă, ce ajunge aproape de sol, îl ocroteşte de ger; s-a acomodat foarte bine vieţii la altitudini între 4000 şi 6000 de metri. Blana este atât de groasă şi călduroasă, încât poate să se culce liniştit chiar şi pe zăpadă.
După aspect pare încet, dar totuşi iacul se caţără pe stânci cu o îndemânare deosebită. Are un mers sigur şi poate parcurge distanţe mari,  fiind un animal puternic şi consecvent.
Pe vremuri, în lunile calde ale verii, iacul sălbatic migra spre munţii înalţi acoperiţi de zăpadă şi cobora pe platourile mai joase şi mai sigure, numai după venirea iernii. Numărul iacilor din sălbăticie este din ce în ce mai mic, aceştia s-au refugiat din calea omului în cele mai îndepărtate colţuri ale teritoriilor de răspândire, fiind nevoiţi să renunţe la migrare.

Alimentaţie şi mod de hrănire

Iacul se hrăneşte cu lichenii aflaţi pe vârfurile de munte, cu plante cu tulpină moale şi cu diferite ierburi cu fibre dure. Vara, când se topeşte zăpada, iar pe vârfurile munţilor răsare vegetaţia proaspătă, iacul se caţără spre păşunile de la înălţime. După venirea iernii coboară iar în văile bine protejate, unde paşte plantele „lăsate” din vară.
Iacul este capabil să supravieţuiască cu puţină hrană, deoarece aparatul său digestiv are un bun randament. Ca şi celelalte rumegătoare, digeră doar parţial hrana, după care urmează rumegatul, când mărunţeşte a doua oară. Astfel hrana parcurge şi celelalte compartimente gastrice, fiind valorificate toate componentele nutritive.

Reproducere

Asemănător celorlalte bovine şi femelele de iac cu pui formează turme mari, dar masculii sunt singuratici sau trăiesc în turme mai mici. Femelele ating maturitatea sexuală la 1-3 ani. Masculii pot să se împerecheze numai dacă sunt capabili să-şi formeze un harem, iar acest lucru nu se întâmplă înainte de vârsta de 5-6 ani.
In perioada de împerechere masculii maturi se alătură turmei principale şi se luptă pentru femele. în această perioadă au loc lupte înverşunate, care sunt adevărate probe de forţă, dar foarte rar se termină cu răniri serioase.
Masculii câştigători se împerechează toamna, cu femelele ajunse la maturitate sexuală. în condiţii propice femelele fată din doi în doi ani câte un pui şi astfel mereu jumătate din femele sunt gata de împerechere. După nouă luni, exact când condiţiile de hrană sunt favorabile, în mijlocul verii, se nasc puii.
Puii devin independenţi la vârsta de un an.

Iacul şi omul

Asemănător cu anumite specii de bovine şi iacul este vânat, dar a fost şi domesticit. Datorită forţei extraordinare şi a capacităţii de supravieţuire, iacul a devenit pentru nomazi un tovarăş indispensabil. Iacul domesticit este folosit pentru transportul oamenilor şi al mărfurilor, din lâna lui se fac haine, laptele este prelucrat pentru brânză şi unt, iar baliga uscată este arsă de oameni pentru a se încălzi.
Iacul domesticit este mai mic decât cel sălbatic, părul este mai puţin des, uneori mai şters sau cu pete, dar este mai adaptabil şi mai receptiv. Foarte des iacul este încrucişat cu alte specii de bovine pentru a mări potenţialul speciei. Aceasta este una dintre cauzele pentru care iacul sălbatic trebuie protejat.

Ştiaţi că.
Primul iac a fost domesticit în jurul anului 1000 î.e.n.
• Numele iacului domesticit (Bos grunniens) înseamnă „bou grohăitor”.
• Iacul sălbatic grohăie numai în perioada de împerechere, iar cel domesticit tot timpul anului.
• Iacul domestic doarme aproximativ o oră pe zi. în stomac, datorită proceselor de descompunere apare o temperatură de aproximativ 40 °C, astfel animalul poate suporta şi gerul de -40 °C, fiind echipat cu „încălzire centralizată”.

Dimensiuni corporale 
Lungimea corpului: cap-trup până la 3,25 m
Talia: cel mult 2 m
Greutatea corporală: masculul cel mult 850 kg, femela 300 kg
Reproducere 
Maturitatea sexuală: femelele la 1-3 ani, masculii numai după 5 ani
Durata gestaţiei: 9 luni
Numărul puilor la o fătare: 1
Mod de viaţă
Comportament: femelele şi puii trăiesc în turme mari, masculii mai bătrâni trăiesc singuratici sau în grupuri
Sunete emise: un horcăit, mai ales în perioada de împerechere
Hrana: diferite ierburi, licheni şi muşchi
Durata vieţii: cel mult 25 de ani
Specii înrudite
Iacul face parte dintre bovinele veritabile (Genul Bos), asemeni bovinelor domestice (Bos taurus).

Teritoriul de răspândire al iacului

Aria de răspândire
Iacul, care astăzi a devenit un animal rar, trăieşte în deserturile îngheţate şi tundrele montane ale Podişului Tibet. Ca animal domestic, iacul este mult mai răspândit.
Protecţia speciei
Efectivele care trăiesc în sălbăticie sunt ameninţate de vânători, specia face parte dintre animalele periclitate, în China efectivul lor a scăzut considerabil.

Adaptarea deosebită a iacului
Iacul are anumite particularităţi ce-i fac posibilă supravieţuirea pe platourile îngheţate ale Tibetului.
Corpul: scurt şi îndesat, părui des ca de pâslă îl ajută să suporte gerul.
Membrele: scurte şi groase, favorizează mersul sigur pe pantele îngheţate ale munţilor.