Acasa

"Vreau sa slabesc" , "vreau sa am muschi" , "vreau  sa ma mandresc cu corpul meu" . Daca ai ajuns aici sigur ai spus cel putin odata aceste cuvinte . Comoditatea pune stapanire pe tine ? Ai programul prea incarcat si nu ai timp pentru sala sau pur si simplu nu iti permiti ? Nu ai loc in casa pentru aparatele de exercitiu fizic ? Aici se afla solutia ! Trebuie doar sa ai vointa , iar in caz contrar te rog sa parasesti acest blog . Daca esti in continuare aici ai trecut primul pas spre a avea un aspect mai placut si un corp mai sanatos .

Alimentatia este foarte importanta dar nu le rezolva pe toate .Click  aici pentru informatii. 

Am postat orarul pe care personal il folsoesc pe zilele saptamanii .

Alte sfaturi utile :

Bea multe lichide

 

Deshidratarea duce la incetinirea metabolismului. Cei deshidratati confunda de cele mai multe ori nevoia de apa cu foamea. Aleg astfel sa consume alimente grase, cu multe calorii. Pentru a evita acest proces este indicat sa bei cat mai multe lichide. Apa este un element esential pentru functionarea corecta a organismului. Este astfel indicat sa bei 8-10 pahare de apa pe zi, concentrate in special in prima parte a zilei. 

 

Nu sari peste micul dejun

 

Micul dejun iti ofera energie pentru intreaga zi. Daca sari peste micul dejun, vei fi mai obosit pe toata durata zilei si vei consuma alimente cu un continut caloric ridicat. Este astfel indicat sa nu sari peste nicio masa a zilei, in special peste micul dejun. Un mic dejun sanatos trebuie sa contina proteine si fibre. Astfel, la micul dejun poti consuma oua, produse lactate si carne cu putine grasimi, cereale integrale , fructe si legume. Evita cerealele cu un continut ridicat de zahar, sucurile acidulate si painea alba.

 

Consuma multa vitamina C

 

Vitamina C te ajuta sa arzi grasimile mai repede si sa arati cu cativa ani mai tanar. Cei care consuma in mod frecvent fructe si legume care contin vitamina C sunt mai slabi, au un abdomen plat si sunt mult mai feriti de infectii. Pe langa consumul de citrice, este indicat sa iei zilnic suplimente de vitamina C.

Fa miscare

 

Excesul de calorii pe care le consumi se vor depune sub forma de grasime. Pentru a arde mai repede aceste grasimi, trebuie sa consumi si caloriile mult mai repede. Este indicat astfel sa faci cat mai multa miscare. Orice fel de miscare este util pentru a reduce masa de grasime din organism. Mergi cu bicicleta, inoata, fa exercitii cardiovasculare sau fa plimbari lungi pe jos. Exercitiile fizice constante nu numai ca te vor ajuta sa slabesti mai usor, dar iti vor mentine un tonus sanatos. 

Pentru multe persoane este dificil sa tina un program zilnic de exercitii fizice. Vestea buna este ca orice tip de miscare ajuta la reducerea grasimilor. De exemplu, renunta la lift in favoarea scarilor. Urcatul scarilor este util atat in eliminarea kilogramelor, cat si la tonifierea musculaturii.

 

Ai grija de dieta ta

 

Esti ceea ce mananci. Grasimile acumulate in organism sunt rezultatul dietei dezechilibrate. Pentru a scapa de grasime, nu numai ca trebuie sa iti accelerezi metabolismul, dar sa si consumi o cantitate suficienta de calorii. Organismul are nevoie de un minimum de calorii pentru a functiona corect. Prin privarea organismului de vitaminele si nutrientii de care are nevoie zilnic, vei incetini metabolismul. Organismul tau nu va mai avea abilitatea de a arde caloriile in exces. 

Asigura-te ca dieta ta este sanatoasa si echilibrata. Trebuie sa incluzi alimente variate. Astfel, consuma fructe, legume, cereale integrale, lactate dietetice, peste si carne slaba. Nu renunta la alimentele tale preferate, chair daca este vorba de ciocolata. Consuma-le moderat, in cantitati mici.

 

Bea ceai verde

 

Ceaiul verde este bogat in polifenoli care ajuta la activarea enzimeloe responsabile pentru dizolvarea grasimilor. De asemenea, ceaiul verde contine antioxidanti puternici care stimuleaza metabolismul si accelereaza arderea grasimilor. Ceaiul verde stimuleaza si sistemul nervos central care este responsabil de acumularea grasimilor in sange. Este astfel indicat sa bei 2-3 cani de ceai verde pe zi.

 

Mananca ardei iute

 

Ardeiul iute stimuleaza metabolismul si are proprietati de ardere a grasimilor. Stimuleaza productia de endorfine si adrenalina. Ardeiul iute stimuleaza si circulatia, transpiratia si sistemul nervos. De asemenea, ardeiul iute scade si nivelul de colesterol .

Şoimul de iarnă

Şoimul de iarnă este cea mai mică pasăre răpitoare de zi din Europa. Este un vânător îndrăzneţ şi îndemânatic, ce prinde păsări mai mici zburând rapid, la mică înălţime.Ordin: Falconiformes
Familie: Falconidae
Gen si specie: Falco columbarius

Şoimul de iarnă induce frecvent în eroare păsările ochite: le imită zborul, iar astfel se apropie neobservat de acestea.
După aceasta accelerează brusc şi prinde pasărea surprinsă aproape de sol.

Habitat

Şoimul de iarnă poate fi frecvent observat zburând rapid şi la mică înălţime deasupra solului. în regiunile nordice preferă suprafeţele deschise, unde poate studia împrejurimile dintr-un loc de observaţie, de la mică înălţime, în America de Nord poate fi întâlnit în Munţii Stâncoşi, unde scrutează împrejurimile de pe promontoriile stâncilor.
în perioada de clocit poate fi observat pe suprafeţele plane golaşe şi în cele mlăştinoase, precum şi în pădurile nordice de mesteacăn. Iarna păsările migrează spre sud. în acest zbor grupurile sunt alcătuite din două-trei păsări. Până în primăvară şoimul de iarnă trăieşte pe suprafeţele cultivate plane şi în văile deschise, iar în plus stă frecvent în mlaştinile din apropierea coastei şi în zona de flux-reflux, precum şi pe dunele de nisip.

Mod de hrănire şi vânatoare

Aproximativ 90 la sută din hrana şoimilor de iarnă este reprezentată de păsări mici. Aceştia vânează multe specii de păsări cântătoare, precum şi acvatice, ca de exemplu fugaciul de ţărm, becaţina comună şi fluierarul cu picioare roşii. Prind şi auşei cu cap galben mici, dar şi ciocănitori verzi, ce având lungimea de 32 de centimetri, au dimensiuni aproximativ egale cu a femelei de şoim de iarnă. Păsările consumă uneori şi chiteam, şoareci de câmp, le-mingi, lilieci, libelule, gândaci şi fluturi. Şoimul de iarnă vânează de regulă singur, iar uneori cu perechea: păsările stau la mică înălţime într-un loc de observaţie, iar dacă observă o posibilă pradă, o urmăresc. Dacă nu reuşesc să o prindă din prima o urmăresc la mică înălţime, apoi zboară deasupra acesteia, iar în final o prind. Deşi este o pasăre „insistentă”, şoimul de iarnă are rar succes la vânătoare.

Reproducere

La începutul lunii aprilie, când şoimii de iarnă sosesc la locurile de clocit, masculii prezintă un zbor nupţial. Aceştia zboară dând încet din aripi, pentru a atrage femele. Dacă o femelă intră pe teritoriul unui mascul, păsările zboară alăturate, iar apoi se aruncă în gol şi se urmăresc. Relaţia de cuplu durează un sezon de clocit.
Perechea îşi caută un loc corespunzător de clocit pe sol sau într-un arbore, iar uneori pe promontoriul unei stânci aflate la marginea unui spaţiu deschis. Cuibul este reprezentat de o adâncitură simplă. Perechile ocupă frecvent cuibul altor păsări, ca de exemplu al ciorilor. Femela îşi depune cele patru-cinci ouă la intervale de câte două zile, iar acestea sunt clocite de ambii părinţi timp de o lună. Femela cloceşte aproximativ două treimi din timp, iar în acest timp este hrănită de mascul.
Iniţial puii sunt protejaţi de femelă, timp în care masculul vânează. Masculul aduce hrană la cuib zilnic, de trei-şase ori. Prada este reprezentată frecvent de puii păsărilor acvatice sau ai altor păsări, ca de exemplu ai fâsei de luncă.
După 18 zile, când puii au penajul complet dezvoltat, femela porneşte şi ea la vânătoare. După o lună puii pot deja să părăsească cuibul pentru a prelua hrana de la părinţii lor, însă rămân în apropierea acestuia timp de încă o lună, iar apoi devin independenţi.

Ştiaţi că…
• Dacă ne apropiem de cuibul şoimului de iarnă când puii sunt foarte mici, pasărea atacă imediat.
• Perechile vânează frecvent împreună în mod jucăuş. A fost observată o pereche ce a urmărit o cioară timp de douăzeci de minute.
•  Efectivele au scăzut mai ales datorită insecticidelor folosite în Europa în anii ‘50-60 alsecolului trecut.
•  In unele regiuni hrana acestei păsări este reprezentată în proporţie de 90% de fâse de   luncă.

Observaţii pe teren

In ţara noastră şoimul de iarnă este un vizitator de iarnă frecvent. Păsările pot fi recunoscute mai ales după zbor: înaintează prin lovituri rapide din aripi, cu amplitudine mică şi planează rar. Datorită raporturilor corporale, şoimul de iarnă ce zboară la înălţime poate fi confundat cu şoimul călător, deoarece în această situaţie nu se evidenţiază bine dimensiunile.
în Europa Centrală şi de Vest şoimul de iarnă este o pasăre de tranzit, iar pe coastele mărilor este vizitator de iarnă. Apare rar pe suprafeţele din interior, însă în iernile mai blânde poate fi observat pe pajiştile de şes şi în apropierea stufărişurilor.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale 
Lungimea: 25-30 cm
Anvergura aripilor: 55-65 cm
Greutatea corporală: masculul 160-180 g, femela 190-220 g
Reproducere
Maturitatea sexuală: masculul la 2 ani, femela la 1 an
Perioada clocitului: mai-iunie
Numărul ouălor depuse: 2-7, de regulă 4-5
Numărul clocirilor pe an: 1
Durata clocitului: 28-32 de zile
Vârsta părăsirii cuibului: o lună
Mod de viaţă 
Comportament: de regulă singuratic
Sunete emise: un „chi-chi-chi” înalt
Hrana: păsări şi mamifere mici, insecte
Durata vieţii: cea mai înaintată vârstă cunoscută a fost 11 ani
Specii înrudite
Genul Falco cuprinde 37 de specii, printre care şi şoimul rândunelelor (F. subbuteo).

Aria de răspândire
Şoimul de iarnă cloceşte din Islanda, Scoţia şi nordul Europei, până în estul Siberiei, precum şi în Alaska, Canada şi Newfoundland. Păsările iernează în Europa Centrală şi de Est, nordul Africii, Orientul Apropiat, China, vestul şi sudul Statelor Unite ale Americii, America Centrală şi în nordul Americii de Sud.
Protecţia speciei
în secolul trecut efectivele din Europa au scăzut.

Caracteristicile specifice ale şoimului de iarnă

Penajul: masculul are spatele cenuşiu-albăstrui, iar gatul roşu-ruginiu. Abdomenul de culoare ruginie este împodobit de pete alungite, închise la culoare.
Ochii: sunt mari şi asigură un văz excelent.
Zborul (în imagine apare o femelă): are aripile late la bază şi cu vârful ascuţit, iar pasărea loveşte rapid cu acestea, cu amplitudine mică. Spre deosebire de celelalte păsări răpitoare de zi, şoimul de iarnă planează rar şi pe distanţe scurte. în timpul vânătorii zboară la un metru înălţime deasupra solului.
Ouăle: sunt brun-deschise şi prezintă pete roşii-ruginii pale sau inchise.

Stârcul de noapte

Stârcul de noapte nu a primit degeaba acest nume, porneşte la vânătoare de peşti şi insecte, mai ales după lăsarea întunericului. Dacă trebuie să-şi hrănească şi puii, pleacă sârguincios la vânătoare şi pe timp de ziuă.Ordin: Ciconiformes
Familie: Ardeidae
Gen si specie: Nyctiocorax nyctiocorax

Stârcul de noapte are un cioc puternic,p icioare relativ scurte şi spate negru cu reflexe verzui. Aripile, trunchiul şi coada sunt de culoarea scrumului, iar abdomenul este aproape complet alb. De pe ceafă pornesc câteva pene decorative lungi,
înguste, albe, ce i se întind pe spate.

Habitat

Stârcul de noapte trăieşte în diferite regiuni ale lumii, acoperite cu apă. Preferă vegetaţia deasă, malurile râurilor şi lacurilor, mlaştinile şi zonele mlăştinoase de lângă mare. Dar îl putem întâlni şi în lagune, golfuri marine şi la gurile de vărsare ale râurilor.

Condiţie pentru prezenţa sa, este existenţa tufişurilor şi a copacilor, deoarece ziua se odihneşte la adăpostul lor.
Frecvent în acelaşi loc dorm mai mulţi stârci de noapte, de aceea au nevoie de protecţia oferită de coroana deasă a copacilor. Habitatul subspeciilor ce trăiesc în afara Europei, este mlaştina tropicală de mangrove. Stârcii de noapte de aici, împart frecvent acelaşi habitat cu stârcul galben, dar în perioade diferite ale zilei. Aceştia din urmă vânează ziua, astfel cele două specii nu sunt în concurenţă.

Stârcii de noapte din anumite teritorii migrează spre sud. Păsările ce trăiesc în America de Nord, migrează în America Centrală şi cele din Asia în Indonezia; doar stârcii de noapte din regiunile sudice, îşi petrec tot timpul anului la locurile de cuibărit.

Alimentaţie şi mod de hranire

Dacă nu trebuie să aibă grijă de puii lor, stârcii de noapte sunt activi mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui. Caută o regiune promiţătoare, acoperită de ape şi păşind încet prin aceasta îşi prind hrana. Spre deosebire de stârcul cenuşiu, ce stă nemişcat în apa puţin adâncă, stârcul de noapte uneori chiar înoată prin apă. Deşi îi place compania, stârcul de noapte vânează singur.

Meniul său este compus mai ales din insecte acvatice şi larvele acestora, dar şi din peşti şi broaşte. Vânează şi pe mal, unde prinde păianjeni, mamifere mici, dar şi păsări.
Au existat şi situaţii când asemeni unui canibal, a consumat ouăle şi puii altor membrii ai coloniei.

Reproducere

Această pasăre sociabilă trăieşte în colonii mari, dar se alătură frecvent şi altor specii de stârci. în zona de clocit masculul posedă un teritoriu propriu, pe care îl protejează cu îndârjire. în faţa intruşilor adoptă o anumită poziţie: îşi pleacă şi îşi întinde capul înainte şi îşi horiplumează penele de pe gât, spate şi piept, lăsând inamicului impresia că are de-a face cu un oponent serios. Pentru a exercita un efect mai înfricoşător, pasărea ce are capul plecat, emite un sunet scurt, scârţâit. îşi salută în schimb partenerul, ascuţinduşi ciocul şi îngrijându-i acestuia penele simbolic.

Masculul adună beţişoare şi bucăţi de lemn din care femela construieşte cuibul. Această fundaţie dezorganizată şi construită lejer, este rearanjată şi îmbunătăţită ani la rândul de către păsări. îşi fac de regulă cuibul în tufărişul sau păpurişul de lângă mal, dar se uneori se întâmplă să şi-l facă în vârful unui arbore de chiar şi 45 de metri sau în locuri mai îndepărtate de apă.
Femela depune 3-5 ouă albastre-verzui la interval de 48 de ore. Clocitul începe imediat după depunerea primului ou, cu participarea ambilor parteneri. Primul pui iese după 3-4 săptămâni. Datorită diferenţei de timp între depunerea ouălor, puii vor ecloziona la intervale de 6-8 zile. Dacă hrana este în cantităţi reduse, atunci primii eclozionaţi vor avea cele mai mari şanse de supravieţuire.

Penajul puilor de pe spate şi lateral este pătat, de culoarea untului pe un fond brun-închis, iar abdomenul este de culoare deschisă. Ambii părinţi participă la hrănirea puilor, mai ales cu peşte. în aşteptarea hranei, puii emit continuu un sunet de cerşit „cvac-cvac”.

Puii părăsesc cuibul părinţilor la trei săptămâni după ecloziune.

Ştiaţi că…
• Culoarea verde deschisă a picioarelor stârcului de noapte, devine galben vie sau roz în perioada de clocit.
• In Marea Britanie pot fi văzuţi rar stârci de noapte în libertate, dar subspecia sa americană s-a stabilit pe insulă în 1951 şi s-a organizat într-o colonie mică.
• Cea mai mare colonie de stârci de noapte observată vreodată a fost consemnată în Virginia, SUA: aceasta a fost alcătuită din 1200 de perechi. • Au fost observaţi stârci de noapte pescuind într-un mod asemănător omului: aruncau bucăţi de hrană sau doar pene pe suprafaţa apei, ademenind astfel peştii curioşi.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale
Inălţime: 58-65 cm
Greutatea corporală: 500-700 g
Reproducere
Maturitatea sexuală: la 2-3 ani
Perioada clocitului: aprilie-iulie
Numărul ouălor depuse: 3-5 ouă de culoare deschisă, albastru-verzuie
Numărul clocirilor pe an: 1
Durata clocitului: 21-23 de zile
Vârsta părăsirii cuibului: 6-7 săptămâni
Mod de viaţă
Comportament: sociabil, dorm în grupuri, cuibăresc în colonii
Hrana: peşti, insecte acvatice, broaşte
Durata vieţii: atinge chiar şi 16 ani
Specii înrudite
Este rudă apropiată a stârcilor şi egretelor, cum ar fi stârcul violaceu (Nyctiocorax violaceus) din America de Nord şi de Sud, stârcul australian cu spatele roşu (N. caledonicus) şi stârcul cu spatele alb (N. leuconotus) ce trăieşte în regiunile sudice şi centrale ale Africii.

Teritoriul de răspândire al stârcului de noapte

Aria de răspândire
Este o specie de pasăre foarte răspândită în America de Nord şi de Sud, Eurasia şi Africa.
Protecţia speciei
Stârcul de noapte este o specie foarte ameninţată în multe teritorii ale Europei Centrale, dar în estul acestei regiuni şi în Europa de Est, este considerată o pasăre frecvent întâlnită.

Caracteristicile specifice ale stârcului de noapte

Picioarele: caracteristice vieţii acvatice. Picioarele ce în mod normal au culoarea verde, în perioada de clocit capătă nuaula gălbuie sau roz.
Relaţia de cuplu: perechea de stârci de noapte îşi arată afecţiunea prin faptul că îşi ating ciocurile şi îşi ciugulesc unul altuia penajul.
Cuibul: este o construcţie lejeră, pasărea îl construieşte în tufăriş sau în vârful copacului.
Ouăle: albastre-verzi, în număr de 3-5.

Maimuţa-leu roşcată

Părul maimuţelor-leu roşcate străluceşte asemănător prafului de aur în soare. Maimuţa-leu roşcată este rudă apropiată cu maimuţele de mătase. Din păcate însă, face parte dintre mamiferele cele mai ameninţate de pericolul dispariţiei.Ordin: Primates
Familie: Callitrichidae
Gen si specie: Leontopithecus rosalia

Maimuţa-leu roşcată trăieşte pe un teritoriu din ce în ce mai mic din pădurile ecuatoriale ale Braziliei. Este considerată cea mai frumoasă maimuţă cu gheare. Coama somptuoasă, asemănătoare cu cea a leului, se horipilează în stare de excitaţie. Din păcate, această specie este pe cale de dispariţie.

Habitat

Maimuţa-leu roşcată trăieşte în pădurile încă neatinse de om. Trăieşte la înălţime în coroana arborilor şi deoarece este sensibilă la expunerea directă la razele soarelui, îşi petrece cea mai fierbinte perioadă a zilei, la adăpostul frunzelor copacilor. Este vital pentru această specie desişul coroanei arborilor.

Este cunoscut faptul că maimuţele-leu roşcate, trăiesc în relaţii familiale extrem de strânse, pe tot parcursul zilei se joacă în grup. Sar foarte îndemânatic dintr-un copac în altul, folosindu-se de degetele lungi pentru a se agăţa de crengi. Faţă de alte specii de maimuţe, maimuţele-leu roşcate nu îşi folosesc coada pentru a se agăţa de crengi

Maimuţele-leu roşcate trăiesc în familii numeroase, în interiorul grupului sunt deosebit de sociabile, însă faţă de intruşi devin extrem de agresive.
Dacă se sperie, maimuţa-leu roşcată îşi zbârleşte coama, îşi arată şi îşi scrâşneşte dinţii. S-a constatat că maimuţe ce fac parte din acelaşi gen duc uneori o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Maimuţa-leu roşcată şi omul

Din cauza aspectului deosebit, cu mult timp înaintea apariţiei grădinilor zoologice, maimuţa-leu roşcată era prinsă de oameni. începând din sec. XVII a fost considerată animal domestic. Până în anul 1960 prinderea şi exportarea acestei specii era legală.

Maimuţa-leu roşcată nu poate supravieţui în altfel de habitate. Omul pătrunde din ce în ce mai mult în teritoriile pădurilor neatinse, astfel habitatul acestei specii dispare  treptat. Este principalul motiv pentru care maimuţa-leu roşcată este la limita dispariţiei.

In ultimele două decenii, Statele Unite ale Americii au pus în funcţiune un program, care are ca scop reintroducerea animalelor pe câteva suprafeţe special alese; în special pe un teritoriu de 5100 de ha aflat în apropierea oraşului Rio de Janerio, mai precis în rezervaţia din Paco des Antas. Din nefericire 40% din această suprafaţa a fost distrusă în urma unui incendiu, în urma acestui incendiu, maimuţele-leu roşcate au fost nevoite să migreze pe suprafeţe nu prea potrivite pentru ele.

Reproducere

Maimuţele-leu roşcate se pot reproduce pe tot parcursul anului; trăiesc în relaţii de cuplu durabile. La fel ca în cazul maimuţelor cu gheare şi la această specie masculul ajută la venirea urmaşilor pe lume uscându-i imediat după naştere; de obicei se nasc 2 pui.

Urmaşii sunt copii identice ale părinţilor, însă au părul scurt şi le lipseşte coama caracteristică speciei. Micuţii se agaţă cu mâinile şi cu picioarele de părul părinţilor. La intervale de 2-3 ore, masculul îi dă câte un pui femelei, pentru a-1 alăpta. După o perioadă de 15 minute de alăptat, puiul ajunge din nou la tată.

Incepând cu vârsta de trei săptămâni, puii încep să descopere lumea înconjurătoare, dar la cel mai mic pericol aleargă spre părinţi. Până la 6-7 săptămâni, puii sunt duşi peste tot de părinţi.
La vârsta de 4 săptămâni încep să consume hrană solidă, dar hrana principală rămâne laptele matern. La vârsta de 3-5 luni puii devin independenţi. Chiar şi după această perioadă, puii se întorc frecvent la părinţii lor dacă sesizează pericole sau doar pentru a cere hrană. Mulţi dintre pui rămân cu părinţii şi împreună, formează o familie.

Alimentaţie şi mod de hrănire

Maimuţele-leu roşcate sunt omnivore, consuma atat plante cât şi carne. îşi caută hrana la înălţime, printre crengile copacilor. Consumă fructe, flori, frunze şi nectar, îşi diversifică meniul cu: insecte, broaşte, şopârle şi cu ouăle păsărilor.

Ştiaţi că…
• După unele aprecieri, din habitatul original al maimuţei-leu roşcate a rămas neatins numai 2-3 %.
• Cel mai important „eveniment” din viaţa zilnică a maimuţei-leu roşcate este căutarea reciprocă de paraziţi. Acest eveniment întăreşte relaţiile familiale. îşi curăţă chiar şi dinţii reciproc.
• Au fost observaţi masculi, din specia maimuţelor-leu roşcate, care decojesc şi sfărâmă în palmă banana, ca să-şi hrănească puii.
• Din familia maimuţelor cu gheare fac parte şi maimuţe de dimensiuni foarte mici. Maimuţa pitică de mătase cu o lungime de 14 cm, are o greutate corporală de numai 110 g. Maimuţa-leu roşcată are dimensiunile cele mai mari din familia ei.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale 
Lungimea corpului: capul şi trunchiul au 20-34 cm, coada 32-40 cm
Greutatea corporală: 400-700 g
Reproducere
Maturitatea sexuală: la 16-20 luni
Perioada de împerechere: tot timpul anului
Durata gestaţiei: 5 luni
Numărul puilor la o fătare: 1 -3
Mod de viaţă
Comportament: sociabil, trăiesc în grupuri de 3-8 exemplare, în relaţii familiale; agresive cu intruşii
Hrana: fructe, flori, frunze, păianjeni, insecte, ouă şi animale vertebrate de dimensiuni mici
Durata vieţii: în captivitate 10-15 ani
Specii înrudite
Din această familie fac parte 7 specii de maimuţe de mătase şi 12 specii de maimuţe-leu. Maimuţa-leu roşcată, are trei subspecii iar una dintre ele este maimuţa-leu aurie (L. r. rosalia).

Teritoriul de răspândire al maimuţei-leu roşcate

Aria de răspândire
Trăieşte numai în Brazilia, într-o rezervaţie aflată la sud-vest de Rio de Janerio, în Paco des Antas şi în apropiere de Rio Sao Joao, într-o fâşie de pădure de pe coasta oceanică.
Protecţia speciei
Specia este în pericol de dispariţie, principala cauză fiind pierderea habitatelor. Astăzi este reprodusă cu succes în diferite grădini zoologice din lume. Mai mult de 40 de exemplare, au fost aclimatizate deja pe coasta sud-estică a Braziliei.

Caracteristicile specifice ale maimuţei-leu roşcate

Părul: lung şi mătăsos, străluceşte în culori galben-roşcate; principala caracteristică a maimuţei este părul ce se intersectează la nivelul feţei, asemănător coamei leului.
Faţa: lipsită de păr, pielea are culoare roz-albăstruie, ochii sunt mari şi rotunzi, iar nasul mic şi turtit.
Mâna: cele trei degete din mijloc sunt legate între ele de la nivelul falangei mijlocii, cu o membrană cutanată interdigitală.
Picioarele: sunt lungi şi înguste cu degetele alungite; antebraţul este scurtat şi are aceeaşi lungime cu încheietura mâinii.

Vulpea cenuşie nord-americană

Vulpea cenuşie este un animal precaut, ce rămâne în vizuină în timpul zilei. Se caţără destul de des în copaci pentru a mânca, a se odihni sau pentru a căuta protecţie.Ordin: Carnivora
Familie: Canidae
Gen si specie: Urocyon cinereoargentatus

Vulpea cenuşie caută locuri ascunse: scorbura copacilor, sub stânci sau tufişuri, unde doarme ziua, iar noaptea pleacă să-şi caute hrana. Trăieşte în sudul Canadei, Statele Unite, Panama şi America de Sud.

Mod de viaţă

Deoarece se sperie foarte uşor, vulpea cenuşie poate fi zărită destul de rar, la cel mai mic zgomot dispare imediat. Nici glasul său nu poate fi recunoscut, este confundat destul de uşor cu cel al lupului de preerie.
Se ştie despre vulpea cenuşie că este un animal singuratic, dar se poate întâmpla să existe perechi care au relaţii de durată. în unele teritorii, un mascul şi 3-4 femele alcătuiesc un grup.
Fiecare vulpe cenuşie dispune de un teritoriu propriu, pe care şi-l marchează cu urină sau cu o secreţie glandulară.

Adaptarea la nivel de artă

Vulpea cenuşie este aproape la fel de mare ca vulpea roşcată, are însă membrele mai scurte şi de aceea se poate căţăra mai uşor în copaci. Avantajul ei la căţărat constă în faptul că poate cuprinde cu membrele anterioare trunchiul copacului; am crede că acesta este numai atributul felinelor. Cu ajutorul ghearelor de la membrele posterioare se împinge în sus asemănător alpiniştilor. Odată ajunsă în copac, vulpea sare iute de pe o creangă pe alta. Aude şi vede foarte bine în întuneric, dar pe sol se mişcă greoi şi este mai puţin mobilă decât vulpea rocată. De aceea vânează stând la pândă, fiind ajutată în deghizare de coloritul blănii.

Reproducere

Perioada de împerechere este la începutul anului; vulpea devine deosebit de zgomotoasă în timpul acestei perioade. Puii vin pe lume după 60-63 de zile, în scorburi bine ascunse. La naştere blana puilor este neagră şi cântăresc aproximativ 80 de grame. în primele zile au ochii închişi şi sunt neîndemânatici, fiind în totalitate dependenţi de părinţi.
Inaintea naşterii femela alungă masculul din bârlog, aşteptând de la acesta să îi procure hrana în perioada imediat următoare. După şase săptămâni puii sunt înţărcaţi şi vor fi hrăniţi tot de mascul.
Familia rămâne  împreună aproximativ 5 luni. în această perioadă mama învaţă puii să vâneze. După această perioadă în care învaţă tehnica vânătorii, puii părăsesc cuibul, ocupându-şi propriile teritorii.

Alimentaţie şi mod de hrănire

Blana vulpilor cenuşii are culoare brun-castanie, iar pe coadă au o dungă neagră. Cu acest colorit se contopesc cu mediul.
Vulpea roşcată nu este o bună alergătoare, iar pentru a putea vâna trebuie să se camufleze. Prada este prinsă printr-un atac-surpriză, nu prin urmăriri lungi.
Vulpea roşcată consumă mai multe plante şi fructe, decât orice radă a sa. Preferă cireşele sălbatice şi strugurii; alege fructele cele mai coapte.

Vulpea cenuşie este în primul rând carnivoră, în timpul nopţii vânează şoareci, păsări sau alte rozătoare mici. Atunci când hrana este abundentă şi nu o poate mânca, o ascunde în diferite locuri, fiind capabilă să-şi aducă aminte unde a făcut depozitele.
Vulpea cenuşie poate să devină ea însăşi hrana lupilor de preerie şi a râşilor roşcaţi sau canadieni, în zonele în care trăiesc aceste animale.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale 
Lungimea corpului: 52-72 cm
Lungimea cozii: 28-40 cm
Greutatea corporală: 2,5-7 kg
Reproducere 
Maturitatea sexuală: la 1 an
Perioada de împerechere: ianuarie-februarie
Numărul puilor la o tătare: 2-7, de regulă 3-4
Durata gestaţiei: 60-63 de zile
Mod de viaţă
Comportament: este un animal în special singuratic, activ noaptea
Sunete emise: un ţipăt ce seamănă cu lătratul lupilor de preerie
Hrana: diferite specii de vegetale cultivate, mamifere mici, păsări
Durata vieţii: 6 ani, în captivitate 12
Specii înrudite
Populaţiile aflate pe insulele de lângă coasta malurilor californiene, au fost considerate specii distincte (U. littoralis)

Teritoriul de răspândire

Aria de răspândire
Se întâlnesc în nord până în regiunea Ontario a Canadei, în mijlocul Statelor Unite ale Americii şi în partea de sud până în Venezuela.
Protecţia speciei
Vulpea cenuşie este vânată pentru blana ei. In 1977-1978 au fost omorâte 270 de mii de exemplare. Totuşi efectivul a fost oarecum stabilizat. Animalele sunt prinse uneori în capcane sau sunt împuşcate, dacă atacă sau strică culturile agricultorilor.

Caracteristici specifice ale vulpii cenuşii nord-americane

Picioarele: scurte şi îndesate, potrivite pentru o priză sigură şi o forţă crescută. Cu membrele posterioare îşi împinge corpul înainte, sprijinit pe ghearele puternice, iar cu cele anterioare înconjoară pomul.
Blana: are culoare preponderent gri-argintie, iar puful este roşcat-ruginiu până în părţile laterale ale gâtului, pe urechi şi pe membre.
Coada: lungă şi stufoasă, este dungată cu negru pe toată lungimea ei. Vulpea îşi foloseşte coada pentru menţinerea echilibrului în căţărat.

Pupăza

Pupăza este o pasăre cu aspect exotic, cu dungi transversale albe şi negre pe aripi. în Europa este pasăre migratoare, dar azi în Europa Centrală mai poate fi văzută numai extrem de rar.Ordin: Coraciiformes
Familie: Upupidae
Gen si specie: Upupa epops

Pupăza este o prezenţă zilnică în zonele sudice ale Europei. Cele mai îndrăgite zone de trai sunt terenurile largi, deschise, cu mulţi copaci, pâlcurile de măslini, coastele vinifere şi curţile cu pomi fructiferi. Cuibăreşte frecvent în apropierea omului şi iernează în Africa.

Mod de viaţă

Pupăza are pe cap o creastă din pene, cu vârfuri negre. Aceasta se deschide asemănător unui evantai dacă pasărea este speriată sau agitată. Dacă pupăza coboară pe o creangă sau pe sol, creasta se deschide din nou, pentru scurtă vreme.
In aer este uşor de recunoscut, nu doar datorită coloritului său, ci şi datorită zborului caracteristic, unduit şi inegal, cu bătăi lente din aripi. Deşi pupăza pare mai degrabă înceată şi neajutorată, poate zbura cu o viteză uimitoare, încearcă să scape din calea păsărilor răpitoare, cum este şoimul, zburând deasupra acestora, pentru a nu putea fi prinsă.

în luna august, pupăza îşi părăseşte locul de cuibărit şi pleacă pentru a ierna în Africa, la sud de Sahara, câteodată şi în apropierea Mării Mediterane. Dacă în luna aprilie, temperatura începe din nou să crească în nordul îndepărtat, se întorc.

Alimentatie si mod de hrănire

Pupăza se odihneşte pe crengile groase ale copacilor, dar poate fi văzută adesea şi pe acoperişurile caselor. Marea majoritate a hranei şi-o procură de pe sol. Cu ciocul său lung, uşor curbat, ciuguleşte prin livezi şi păşuni, câteodată chiar în micile pajişti din curţi, căutând insecte şi larve ce trăiesc în sol. Caută şi păianjeni, viermi şi guşteri mici. Câteodată prinde insectele din zbor. Iarna îşi completează meniul cu diferite specii de furnici şi termite.

Reproducere
Masculul îşi cântă cel mai adesea cântecul de împerechere, bine ascuns într-un copac. Intre timp, îşi lasă ciocul în jos şi înfoindu-şi penele de pe gât şi creasta, încercă să exercite o atracţie cât mai mare asupra femelei.

După împerechere, femela depune cinci-opt ouă pe podeaua necăptuşită a unei scorburi, în adâncitura unui perete, pe o grămadă de pietriş sau chiar pe grămezi de scânduri. Se mai întâmplă să căptuşească cuibul cu fire de iarbă sau cu muşchi, în general însă nu aduc în cuib obiecte străine. Culoarea ouălor poate varia de la cenuşiu-albăstrui la brun-verzui; femela cloceşte ouăle cel mult 16 zile, timp în care perechea o hrăneşte permanent.

Puii, ce au deja puf, ies din ouă unul după altul, la intervale scurte de timp. La început mama lor îi încălzeşte, iar tatăl îi hrăneşte, dar după ce le cresc încet-încet penele, părinţii încep să îi hrănească cu rândul, până ce puii părăsesc cuibul; aceasta se întâmplă la aproximativ 27 de zile. In contradicţie cu părerea generală, conform căreia pupezele ar fi animale murdare, până şi puii încearcă să-şi rezolve necesităţile fiziologice în afara scorburii.

Cuibul pupezei emană un miros greţos, asemănător cu moscul, a cărei sursă este o secreţie glandulară. Acest miros respingător provine de la uleiul cu care păsările îşi îngrijesc penele, produs de o glandă situată la baza cozii. în caz de pericol, femela şi puii pot stropi agresorul cu acest ulei.

Ştiaţi că…
• Dacă pupăza este luată prin surprindere de o pasăre răpitoare, care zboară deasupra ei, atunci se apără astfel: se întinde pe pământ, îşi desface aripile şi deschide coada, iar în acest timp îşi ţine ciocul în sus. Astfel desenul penajului său, ce are contraste puternice, îi estompează conturul corpului.
• Scriitorii evului mediu amintesc pupăza în conexiune cu magia şi lucrurile supranaturale, recomandând părţile corpului său pentru îmbunătăţirea memoriei.
• Vara au fost observate pupeze până departe în nord, chiar şi în Islanda. Dar în acea zonă rece nu au putut să cuibărească.
• In caz de pericol, tinerele păsări aflate în cuib, stropesc în ochi agresorul cu excremente lichide. Duşmanii sunt ţinuji la distanţă, de mirosul respingător
al secreţiei glandei de la baza cozii.
• Egipteni apreciau foarte mult pupăza; unele din hieroglifele lor fac trimitere la capul pupezei.
• Legenda spune că iniţial pupăza avea creastă de aur şi de aceea era vânată. Ea ar fi cerut ajutor regelui Solomon, care i-a preschimbat creasta de aur într-o creastă de pene.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale
Lungimea: 26-28 cm
Greutatea corporală: 55-75 g
Reproducere 
Maturitatea sexuală: la un an
Număr clocirilor pe an: 1, rar 2
Perioada de clocit: mai-iulie
Durata clocitului: 15-16 zile
Vârsta părăsirii cuibului: 26-27 de zile
Mod de viaţă
Sunete emise: un „pu-pu-pup” moale şi înăbuşit, care se aude în depărtare
Comportament: în general puţin sociabilă, doar în timpul migratiilor formează grupuri mici
Hrana: insecte mari şi larvele acestora, viermi, guşteri mici
Durata vieţii: nu este cunoscută exact
Specii înrudite
Pupăza este singura specie a familiei Upupidae şi are nouă varietăţi.

Teritoriu de raspandire al pupezei

Aria de răspândire
Este pasăre de vară, cuibăreşte în toată Europa, cu excepţia Peninsulei Scandinave, câteodată şi în sudul Angliei. Poate fi întâlnită în Africa, India şi într-o mare parte din sudul Asiei.
Protecţia speciei
In ciuda numărului foarte redus din Europa Centrală, în multe locuri încă nu s-au luat, din păcate, măsuri de protecţie a speciilor periclitate. în celelalte zone de răspândire, se pare că numărul pupezelor este constant.

Caracteristicile specifice ale pupezei

Capul: mic, agil, are o culoare -vie, maro-portocalie; cioc lung, subţire, arcuit în jos. Are o creastă lungă din pene, asemănătoare unui evantai care se mulează pe cap, cu vârfuri de culoare neagră, aceasta devine vizibilă doar când pasărea este agitată. Se mai deschide pentru scurtă vreme şi când aterizează pe pământ.

Ouăle: culoare brun-verzuie ştearsă, galbene sau verzi; într-un cuib pot fi 5-8, dar chiar şi 12 ouă.

Aripile: largi şi rotunjite, cu dungi negre şi albe foarte vizibile, după care pasărea poate fi recunoscută şi în zbor.

Coada: colţuroasă, are dungi albe şi negre foarte vizibile, ca cele de pe aripi.

Abdomenul: culoare vie, maro-portocali.

Picioarele: relativ scurte, destinate deplasării pe sol.

Găina de frunze

Găina de frunze africană are degetele atât de lungi, încât se poate deplasa cu siguranţă pe plantele de pe suprafaţa apei, fără să se scufunde.Ordin: Charadriiformes
Familie:  Jacanidae
Gen si specie: Actophilornis africanus

Găina de frunze africană nu se deplasează doar pe covorul de nuferi, ci este şi o bună înotătoare, iar în timp ce se refugiază din faţa inamicilor, se scufundă frecvent în apă. Puii sunt crescuţi de mascul. Acesta protejează puii prin faptul că se îndepărtează de cuib şi mimează o rănire.

Habitat

Găina de frunze africană poate fi întâlnită aproape peste tot pe malurile cu vegetaţie deasă şi pe suprafeţele din interiorul uscatului, aflate în sudul Deşertului Sahara. Preferă în special apele stătătoare acoperite de nuferi, zambilă de apă şi alte plante acvatice. Apare şi în regiunile mlăştinoase şi în lagune, precum şi în apropierea păşunilor inundate şi a râurilor cu curgere lentă. Unele păsări trăiesc şi pe malurile nisipoase ale lacurilor africane întinse, cum ar fi Lacurile Ciad, Turkana şi Victoria. Găinile de frunze africane apar în număr mare în majoritatea regiunilor de pe aria de
răspândire. Efectivele sunt mai puţin numeroase doar în zonele sud-vestice, în regiunile din vecinătatea Saharei şi în extremitatea sudică a Africii. Deoarece apa este vitală pentru păsări, acestea preferă regiunile de şes şi apar rar la altitudini de peste 2000 de metri. în principiu găina de frunze este o specie statornică, ce rămâne pe teritoriile iniţiale. Este nevoită să migreze chiar şi mai multe sute de kilometri, doar dacă suprafeţele preferate de apă au secat.

Alimentaţie şi mod de hranire.

Găina de frunze africană se hrăneşte cu insecte şi alte vieţuitoare nevertebrate, cum ar fi crustacee. Consumă cu plăcere albine, muşte, larvele libelulelor, moluşte şi chiar şi unele vegetale, ca de exemplu frunzele şi seminţele nuferilor şi ale altor plante.
Păsările îşi caută de regulă hrana pe mal, însă femelele mai curajoase se aventurează chiar şi la 100 de metri în larg. Păsările îşi caută hrana în perechi, în grupuri familiale sau în stoluri alcătuite din multe exemplare, ce acoperă   o suprafaţă de 50 de metri pătraţi sau chiar mai mult. Păsările păşesc cu grijă pe plante, iar în acest timp le ciugulesc frunzele şi chiar le întorc, pentru a prinde şi vieţuitoarele minuscule ce se ascund sub ele. Scot cu ciocul larvele din apă, iar uneori prind şi insecte zburătoare în aer.
Găina de frunze se aşează uneori pe spatele hipopotamilor scufundaţi pe jumătate în apă. Când animalul se mişcă, insectele de pe acesta îşi iau zborul, iar pasărea le prinde cu spor.

Reproducere

Masculul construieşte un cuib simplu din mâl şi diverse plante ofilite. Acesta ademeneşte femela prin ţipete răsunătoare, timp în care scoate cu ciocul din cuib o parte din materiale. într-o singură perioadă de clocit femela se împerechează frecvent nu cu unul, ci chiar cu 4 masculi. Dacă are mai mulţi parteneri, cel mai tânăr dintre aceştia protejează teritoriul de clocit. Femela vizitează uneori ouăle, însă acestea sunt clocite de mascul timp de 3-4 săptămâni şi tot masculul este responsabil de creşterea puilor. Masculul încălzeşte ouăle timp de aproximativ jumătate  de oră, după care porneşte în căutarea hranei. După o vânătoare scurtă revine la cuib, îşi flexează picioare, se umflă în pene şi se aşează pe ouă.

Dacă în perioada în care a fost departe de cuib ouăle s-au încins la soare, se ridică şi face umbră cu propriul corp. Chiar de la apariţie puii sunt atât de puternici, încât pot părăsi cuibul după numai câteva ore. După 2-3 săptămâni femelele tinere sunt mult mai mari decât fraţii lor masculi. Tinerele femele devin mai repede apte de zbor decât masculii. După ce puii învaţă să înoate, femela începe şi ea să se ocupe de aceştia.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale 
Lungimea: 23-30 cm
Lungimea aripilor: la mascul 14 cm, la femelă 16 cm
Greutatea corporală: masculul 115-224 g, femela 160-290 g
Reproducere
Maturitatea sexuală: la 1 -2 ani
Perioada clocitului: diferă în funcţie de regiune; în majoritatea ariei de răspândire tot anul
Numărul ouălor depuse: cel mult 4
Durata clocitului: 21-26 de zile
Mod de viaţă 
Comportament: sociabil
Sunete emise: cârâite
Hrana: insecte şi larvele acestora, crustacee, plante acvatice
Durata vieţii: în captivitate 13 ani
Specii înrudite
Se înrudeşte apropiat cu jacana (Jacana spinosa) şi găina de frunze din Madagascar (Actinophilornis albinucha).

Teritoriul de răspândire al găinii de frunze

Aria de răspândire
Găina de frunze poate fi întâlnită aproape peste tot în sudul Deşertului Sahara, pe teritoriile cu ape deschise, exceptând Somalia şi unele regiuni de coastă din vestui şi sudul Africii.
Protecţia speciei
Pe aria lor de răspândire găinile de frunze apar peste tot în număr mare, iar specia nu este ameninţată de vreun pericol iminent.

Caracteristicile specifice ale găinii de frunze

Penajul: penele de pe corp şi aripi sunt castanii-aprinse, pieptul este galben-auriu, iar penele de ghidare sunt negre.
Capul: faţa este albă, ceafa şi dungile de la nivelul ochilor sunt negre, iar creştetul capului este albastru-cobalt.
Ciocul: este drept, cu vârful uşor recurbat ventral, iar la bază prezintă desene albastre-strălucitoare.
Ouăle: sunt strălucitoare, de culoare brun-deschisă şi prezintă desene maronii-închise sau negre.
Degetele: sunt foarte lungi şi înguste şi se termină cu gheare tăioase. Astfel greutatea corporală a păsării este distribuită pe o suprafaţă mare, în timp ce se deplasează pe plantele plutitoare. Trei degete sunt orientate înainte, iar unul înapoi. Ghearele alungite de la degetele posterioare, oferă o stabilitate şi mai mare.

Viaţa în Pădurea Neagră

Pădurea Neagră, ce se întinde pe o suprafaţă de mai mult de 6000 km², şi-a primit numele datorită vârfurilor montane acoperite de păduri întunecate de brad. Pădurile montane sunt alcătuite din conifere, iar cele din văi dintr-un amestec de stejar şi mesteacăn. Pe pajiştile montane se cultivă viţă de vie.Pădurea Neagră este o destinaţie preferată de drumeţi, fiind renumită pentru traseele turistice deosebite, pădurile şi munţii săi. Pădurile cu o compoziţie variată, oferă casă multor specii de animale şi plante.

Formare şi caracteristici

Munţii Pădurii Negre s-au format cu aproximativ 500 de milioane de ani în urmă. Atunci s-au format prin încreţire şi Alpii, Pădurea Neagră şi munţii bogaţi în minereuri.
Cu aproximativ 42 de milioane de ani în urmă, s-a rupt mijlocul lanţului montan şi a coborât cu 1000 de metri, astfel formându-se regiunea Rinului. Alte urme în aspectul regiunilor au fost lăsate de epocile de gheaţă şi erupţiile vulcanice, în urma cărora aspectul dantelat al vârfurilor a fost remodelat la forme rotunjite, pe ambele părţi ale  şesului. Principală rocă a Pădurii Negre este granitul, care în anumite zone este acoperit de un strat roşu de nisip sau calcar.

Partea vestică a Pădurii Negre este alcătuită din stânci abrupte şi văi înguste, iar partea estică este compusă din văi largi şi dealuri prietenoase, întreaga regiune este divizată de Valea Kinzig, la vest înălţimea vârfurilor este de maxim 1000 de metri, în timp ce la sud atinge chiar şi 1490 de metri, ca de exemplu vârful Feldberg.

Multe văi sunt acoperite de păduri de brad, ce devin mai rare cu creşterea în altitudine, peste 1000 de metri crescând doar iarbă şi brazi pitici. în văile mai joase întâlnim pe alocuri păduri de stejar şi fag ce alternează cu pajiştile înierbate.

Mamiferele din Pădurea Neagră

In Pădurea Neagră trăiesc mulţi cerbi şi căprioare. Cei interesaţi pot observa animalele în parcuri tară a le perturba. Iarna animalele ies din pădure, în această perioadă fiind ademenite în locuri de hrănire bine stabilite, astfel se încearcă să fie prevenită distrugerea scoarţei copacilor.

Mistreţul trăieşte şi astăzi în libertate în Pădurea Neagră, sau este crescut în zone împrejmuite. în pădurile mai joase, vulpea este un animal frecvent; vânează şoareci, chiţcani, iepuri de vizuină si de câmp, precum şi păsări. In copaci trăiesc veveriţe şi jderi de pădure, iar pe sol îşi caută hrană viezurii. Râsul, ce a fost eradicat în trecut din aceste teritorii, este readus în Pădurea Neagră.

Păsările din Pădurea Neagră

Multe specii de păsări trăiesc în Pădurea Neagră, ca şi în zona Rinului, zonă ce limitează la sud-vest pădurea. In aceste regiuni râul încetineşte şi îşi lărgeşte albia, iar pe malul său cresc sălcii şi păpuriş.

In munţi trăiesc specii răpitoare, precum uliul porumbar şi uliul găinilor. Aceştia vânează alte păsări, precum şi iepuri de vizuină şi de câmp, veveriţe şi mai rar şoareci. în ultimii ani în Pădurea Neagră cloceşte din nou şi acvila de munte. La adăpostul copacilor bătrâni trăieşte ciocănitoarea neagră, ce sapă tuneluri în trunchiul acestora, în timp ce caută furnici şi larve de insecte. Scorburile largi săpate de ciocănitoarea neagră, oferă adăpost bufniţelor, porumbeilor de scorbură, pârşilor mari şi liliecilor. Forfecuţe comune mănâncă seminţele din conurile de brad; numărul acestor păsări depinde de oferta de conuri din fiecare sezon. în anii grei, aceste păsări migrează în masă în căutare de noi resurse de hrană. în zonele bogate în afini, cocoşul de munte îşi găseşte adăpost printre copacii bătrâni. Dintre păsările silvatice, aici întâlnim: diferite specii de vrăbii, cum ar fi cinteza şi mugurarul, dar şi piţigoi, ca de exemplu piţigoiul moţat şi cel de brădet, precum şi auşelul cu capul galben şi cel sprâncenat.

Copacii şi plantele Pădurii Negre

Văile acoperite cu păduri de conifere dese, sunt caracteristice acestei regiuni. Solul pe care nu creşte altceva în afară de muşchi şi ciuperci, este umbrit de copaci falnici de 30 m înălţime. Pădurea de brazi pare, mare parte a anului, întunecată şi neprietenoasă. Când razele soarelui de vară inundă pădurea, zona se schimbă complet. Trunchiurile copacilor se scaldă într-o lumină arămie, iar aerul cald din jurul lor emană un miros îmbietor de brad. Iarna, copacii se transformă în piramide albe de gheaţă, ale căror trepte sunt reprezentate de crengi acoperite de zăpadă, iar pe sol se intersectează urmele lăsate de animalele sălbatice.

In regiunile mai înalte ale Pădurii Negre, mai ales în crevase, trăiesc plante alpine caracteristice, care sunt protejate faţă de condiţiile climatice vitrege şi de vântul năprasnic de promonto-riile stâncilor înalte, stânci ce oferă adăpost multor animale ameninţate. în strâmtoarea Wutach, trăiesc mai mult de 1000 de specii de plante, 100 de specii de păsări şi 500 de fluturi diferiţi, unele dintre aceste specii fiind deosebit de rare. Pe platoul montan trăieşte trandafirul alpin, amica şi căpşuniţa roşie, iar mai jos putem întâlni iarba neagră, piperul lupului şi afinul.

In pajiştile regiunilor mai joase putem vedea orhidee şi alte plante rare, putem descoperi lacuri mai mici înconjurate de păduri mixte compuse din brazi, molizi, fagi şi mesteceni, iar pe sol creşte feriguţa, ienupărul şi socul. Tot aici, pe alocuri cresc diferite specii de iarbă dulce, brazi şi salcâmi. Unele lacuri au secat, iar în locul lor s-au format mlaştini înţesate de păpuriş şi rogoz; în unele zone pe malul lacului întâlnim chiar şi irisul. Râuri mici cu păstrăvi şerpuiesc în vale, iar pe malul lor creşte salcia şi mesteacănul. Pe măsură ce văile se lărgesc, râurile se grăbesc pe lângă cătune izolate.

Vulcanii

Ce este un vulcan ?In timpul erupţiei vulcanul aruncă în aer lavă incandescentă şi ne încântă cu un joc de artificii spectaculos. El poate revărsa torente de lavă topită pe versantul muntelui, sau poate acoperi soarele cu nori de pulbere.
Când din craterul vulcanului Mauna Loa din Hawaii, lava topită erupe ca o fântână arteziană, cerul e acoperit de o lumină portocaliu - aprinsă.
Putem vedea una dintre cele mai extraordinare puteri ale planetei Pământ - vulcanul. Viaţa vulcanului Mauna Loa a început în adâncul oceanului, dar după milioane de ani şi nenumărate erupţii a crescut în aşa măsură încât azi se ridică deasupra nivelului mării ca un munte vulcanic.

Vulcanul este de fapt o gaură în scoarţa terestră, prin care erup în aer gaze, cenuşă şi roci semitopite, care împreună alcătuiesc lava. Părţile cenuşii vulcanice cad pe sol, se aşează stratificat şi se solidifică sub forma unei roci uşoare şi cenuşii. în timpul milioanelor de ani, aceste straturi formează munţii vulcanici. Deseori ei sunt înalţi, conici, cu crater pe vârful conului vulcanic. Mulţi dintre ei se ridică pe fundul oceanului.
Câţiva vulcani sunt foarte tineri. în februarie 1943, în Mexic se năştea un nou vulcan, într-o zi s-a descoperit o mică fisură în solul unui lan de porumb. în 24 de ore fisura s-a transformat într-o prăpastie de 25m lăţime, care apoi s-a deschis, lăsând la suprafaţă cenuşa şi rocile incandescente. în scurt timp această prăpastie s-a transformat într-un deal de lavă de 10 m înălţime. Vulcanul a fost denumit Paricutin, a atins înălţimea maximă de 405 m după nouă ani de activitate.
Şi unele insule au fost create de vulcanii subacvatici. în 1963 a erupt un vulcan subacvatic în apropiere de coasta sudică a Islandei, aruncând în aer gaze şi nori de fum. în urma erupţiei de lavă s-a născut o nouă insulă: Surtsey, denumit după Surtr, un zeu antic în lumea nordică. Erupţia s-a terminat abia după 3 ani, insula crescând la 1,9 km2 suprafaţă.

VULCANUL KRAKATAU
In 1883 o erupţie a distrus complet insula vulcanică Krakatau, situat între Sumatra şi Jawa. Vulcanul se pregătea zgomotos de peste patru ani, iar pe 27 august prin erupţia cea mai zgomotoasă a zburat în aer vârful muntelui vulcanic. Explozia s-a auzit în Australia, la 4000 de km depărtare. Au ajuns în aer milioane de tone de fum şi cenuşă, acoperind soarele în toată lumea. Valuri de cunami au inundat coastele Jawei şi Sumatrei, numărul victimelor depăşind 36 de mii. Când cerul s-a înseninat, s-a observat că cea mai mare parte a vulcanului Krakatau dispăruse. In scurt timp din apă s-a ridicat o nouă insulă, căreia i s-a dat numele de Anak Krakatau, ceea ce înseamnă copilul lui Krakatau. Actualmente acest vulcan are o altitudine de 200 m.

Adâncurile mocnesc

Vulcanii se formează în punctele de minimă rezistenţă ale scoarţei terestre. Pământul este acoperit de o scoarţă dură, exterioară: litos-fera, compusă dintr-o scoarţă şi partea superioară, dură a mantalei. Litosfera s-a fragmentat în plăci uriaşe, rigide, aşa numitele plăci tectonice.
Sub influenţa uriaşei presiuni din adîn-curi, plăcile tectonice sunt în permanentă mişcare. In unele locuri această mişcare dă naştere la lanţuri muntoase, alteori marginile  plăcilor cad în şanţuri adânci, în adâncul Pământului, fenomen numit subducţie. Plăcile în mişcare când se întîlnesc, când se îndepărtează unele de altele. Astfel de zone sînt zonele marginale ale plăcilor tectonice, fiind zone de minimă rezistenţă pe scoarţa terestră, unde se pot produce erupţii vulcanice.
Sub scoarţă se află un alt strat, mantaua, în interiorul căruia, sub litosfera, la o adâncime de peste 100 km se află asteno-sfera. Aici se produc temperaturi aşa de mari, încât multe roci se topesc. Aceste roci topite, care conţin şi apă şi gaze, se numesc magmă, care se adună în camera magmatică. Magma e mai fierbinte şi mai uşoară decât materiile înconjurătoare, iar în ascensiune spre suprafaţă, topeşte mare parte din rocile stratului superior. în drumul spre suprafaţă ia naştere hornul vulcanului. Gazele sînt închise în magmă, crescându-i presiunea. în final, sub presiunea gazelor, magma erupe sub forma lavei în punctul de minimă rezistenţă a scoarţei.

Puncte fierbinţi

Câţiva vulcani s-au format deasupra aşa-nu-mitelor puncte fierbinţi. Acestea nu sunt zone slabe ca rezistenţă a scoarţei, ci surse de căldură în straturile adânci ale Terrei, care produc cantităţi enorme de magmă. Magma se ridică spre suprafaţă, forează o gaură în scoarţă, formând vulcanul. Magma apoi se răceşte, se scufundă, eventual ridicându-se din nou.
Punctele fierbinţi ale scoarţei rămân întotdeauna în acelaşi loc, cu toate că plăcile tectonice se deplasează deasupra lor în permanenţă, în felul acesta de-a lungul milioanelor de ani se formează noi vulcani. în aşa fel s-au format şi se formează şi astăzi prin activitate vulcanică insulele Hawaii din Oceanul Pacific.

Tipuri de lavă

Lava ce erupe din vulcan poate atinge 1000°C, revărsându-se de pe muntele vulcanic cu 165 m/s. în timp încetineşte şi se răceşte, formând două tipuri de lavă, fiecare având denumire de origine hawaiiană. Primul, denumit lavă “pahoehoe” se solidifică în creste apropiate, care deseori amintesc de nişte funii. Al doilea, denumit lavă “aa”, formează un strat dur.

Vulcanii nu erup la fel. Natura erupţiei este determinată de tipul gazelor şi cantitatea de apă din magmă. Mai mult, acelaşi vulcan poate erupe în mai multe moduri.
Activitatea vulcanilor hawaiieni (vulcani de tip scut) e una din formele de erupţie cele mai “liniştite”. Lava este roşiatică, lichidă şi vâscoasă. Gazul se eliberează mai uşor, aruncând magma spre cer ca nişte fântâni arteziene incandescente. Acest tip de erupţie a fost denumit după doi vulcani hawaiieni, Mauna Loa şi Kilauea.
La erupţile tip Stromboli, gazele se eliberează sub forma unor explozii repetate, mai mici. La fiecare explozie ies la suprafaţă bucăţi de lavă semilichide, care cad pe pământ, se rostogolesc în jos, rupându-se în bucăţi. Acest tip de erupţie a fost denumit după vulcanul Stromboli din Italia, care erupe cu regularitate şi în zilele noastre.

Erupţia tip Vulcano

Este un tip de erupţie mult mai periculos denumit după vulcanul Monte Volcano din Italia. Acesta aruncă roci la câţiva kilometri de crater. Magma e compactă, gazele nu reuşesc să se elibereze din ea. Presiunea enormă ce rezultă face ca erupţia să fie atât de violentă.

Cea mai puternică este erupţia de tip “plinius”. Acestui tip aparţinea uneia dintre cele mai renumite erupţii ale istoriei. în 79 e.n. Vezuviul a erupt cu o asemenea forţă, încît a acoperit complet oraşele Pompei şi Herculaneum.

Pinguinul cu moţ auriu

Pinguinul cu moţ auriu este un înotător excelent. S-a adaptat remarcabil mediului de trai, fiind capabil să stea în apa îngheţată perioade îndelungate, fără să fie afectat.Ordin: Sphenisciformes
Familie: Spheniscidae
Gen si specie: Eudyptes chrysolophus

Pinguinul cu mot auriu face parte dintr-un grup de pinguini, ce prezintă deasupra ochilor un semn caracteristic de recunoaştere, un smoc de pene aurii. Spre deosebire de alte specii de pinguini care se deplasează greoi, acesta are un mers săltăreţe îndemânatic.

Mod de viaţă

Pinguinul cu moţ auriu se deplasează cu uşurinţă atât în apă, cât şi pe uscat. După perioada de reproducere şi schimbarea penajului, îşi petrece ultimele trei-cinci luni ale anului în mare.
După unele presupuneri, în această perioadă migrează spre nord, unde apa este mai caldă, ruta precisă a pinguinului cu moţ auriu rămâne însă, doar parţial cunoscută. Pinguinul cu moţ auriu este un animal sociabil şi îşi petrece marea majoritate a timpului în compania semenilor săi. Clocesc şi năpârlesc împreună în colonii, iar în mare intră tot în grup.

Pinguinul cu moţ auriu înoată foarte bine la suprafaţa apei sau în apă; aproape de suprafaţa apei se direcţionează cu aripile şi coada. In timpul înotului în apă, apare din când în când, asemănător delfinilor, la suprafaţă. în acest fel poate respira la intervale regulate, deci nu este nevoit să-şi încetinească înotul nici măcar o secundă. De regulă nu rămân mai mult de trei-cinci minute sub apă, deoarece aerul înmagazinat în penaj are o forţă ascensională. Dacă vrea, poate să înoate şi la adâncimi mari. Pe uscat, pe gheaţă, zăpadă şi stânci are în  egală măsură un mers săltăreţ, îndemânatic; de multe ori pe porţiunile acoperite cu zăpadă, înaintează alunecând pe burtă.

Când puii devin independenţi, adulţii încep să năpârlească, în această perioadă penajul lor are o culoare gri murdar, dar în săptămânile următoare fiecare pană se reface. Penajul vechi este îndepărtat de cel nou şi se evidenţiază gradual din pielea animalului. Penajul vechi cade numai atunci când cel nou îi acoperă tot corpul şi poate prelua rolul celui vechi.

Ştiaţi că…
• Numele familiei pinguinilor provine din cuvântul grecesc „spheniskos” ceea ce înseamnă  „formă  de  pană
mică”. Acest nume le-a fost dat datorită formei de înotătoare a cozii.
• Mult timp s-a crezut că pinguinii trăiesc numai în apele îngheţate ale Antarcticii. In realitate însă, îi găsim în ape cu temperaturi variate, începând de la insulele Galapagos până în Antarctica.
• Uneori pinguinii ajung pe malurile îngheţate după ce „îşi iau avânt” şi aproape că sar din apă, iar apoi alunecă uşor cu ambele picioare.

Reproducere

Perioada de împerechere a pinguinului cu moţ auriu este primăvara. Păsările aleg de regulă acelaşi partener şi loc de cuibărit, ca în anul precedent. Masculul apare primul pe uscat pentru a marca teritoriul perechii, iar la scurt timp este urmat de femelă.

Femela depune 2 ouă cu dimensiuni diferite. Primul ou este mai mic decât al doilea, care poate să fie chiar cu 70 % mai mare. Foarte rar supravieţuiesc ambii embrioni, primul de regulă moare, dar se poate întâmpla ca şi acesta să se dezvolte normal.
Părinţii clocesc pe rând, când unul dintre ei se hrăneşte, celălalt menţine ouăle calde, în acest interval pinguinul consumă din propriul depozit de grăsime. După ce ies din ou, puii se furişează sub corpul unui părinte; celălalt porneşte în căutarea hranei.

Corpul puilor ce se dezvoltă rapid, este acoperit de un strat de puf. Foarte repede puiul ajunge la fel de mare ca şi adultul şi penajul de pui, compus din puf, se schimbă în penaj de adult. După ce şi adulţii năpârlesc, împreună cu tineretul, toată colonia porneşte spre mare.

Alimentaţie şi mod de hrănire

Hrana principală a pinguinului cu moţ auriu este reprezentată de krilli. Acestea sunt vieţuitoare acvatice de dimensiuni mici, aproximativ 8-60 mm, asemănătoare racilor. Pinguinul îşi îmbogăţeşte meniul cu peşti mici şi sepii.

Pe întreg teritoriul Antarcticii, o masă imensă de krilli aşteaptă pinguinii înfometaţi, deoarece aici apa este bogată în oxigen. în special noaptea pot fi observaţi aproape de suprafaţa apei, consumând krilli. In asemenea situaţii pinguinul cu moţ auriu profită de abundenţa hranei.

Datorită aptitudinilor excepţionale de a se scufunda, în timpul zilei este în căutarea hranei în apele mai adânci.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale  
Lungimea corpului: 70 cm, masculii sunt puţin mai mari şi au ciocul mai gros decât femelele
Greutatea corporală: cel mult 6 kg
Reproducere 
Maturitatea sexuală: la 6 ani
Numărul clocirilor pe an: 1
Perioada de împerechere: primăvara târziu
Numărul ouălor depuse: 2
Durata clocitului: 31-37 de zile
Mod de viaţă
Comportament: animale sociabile; cuibăresc în grupuri sau în colonii mari; locurile cu hrană le vizitează tot în grup
Hrana: krilli (raci de mare de dimensiuni mici), peşti mici, raci şi sepii
Durata vieţii: chiar şi 10 ani
Specii înrudite
Se înrudesc cu toţi pinguinii cu moţ, cu pinguinul săritor de stâncă (Eudyptes crestatus) şi cu pinguinul cu moţ din fiorduri (Eudyptes pachyrhynchus).

Teritoriul de răspândire al pinguinului cu moţ auriu

Aria de răspândire
Răspândit în insulele din apropierea Antarcticii, în Oceanul Atlantic, în sudul Oceanului Indian, inclusiv pe insulele Folkland şi în aria capului Horn.
Protecţia speciei
Poluarea cu produse petroliere poate avea consecinţe extrem de grave asupra speciei. Efectivele de pinguini au început să crească, cei mai probabil datorită scăderii efectivelor de balene, principalii concurenţi în ceea ce priveşte hrana de bază.

Caracteristicile specifice ale pinguinului cu moţ auriu

Penajul: penele de pe spate şi de pe abdomen sunt uşor îndoite şi sunt parţial suprapuse, din această cauză formează un strat impermeabil la apă. La baza penelor, un Strat gros de puf păstrează căldura corpului, deoarece aerul înmagazinat în acesta este o izolaţie termică foarte bună.
Coada: are formă triunghiulară şi este folosită la menţinerea direcţiei în apă.
Corpul: alungit, cu formă de ou, subcutanat are un strat gros de grăsime care îl protejează împotriva frigului.
Aripile: sunt rigide, nu sunt potrivite zborului, s-au transformat în vâsle excelente pentru înot.

Iacul

Iacul, având coarnele lungi şl părul scămoşat, face parte din cel mai rezistent grup de bovine. Este printre puţinele animale ce pot suporta aerul rece şi rarefiat din Podişul Tibet.Ordin: Artiodactyla
Familie: Bovidae
Gen si specie: Bos mutus

Pe vremuri, turmele sălbatice străbăteau podişurile Asiei Centrale. Datorită vânătorii excesive, astăzi mai trăiesc în libertate doar 500 de exemplare. Iacul domesticit există în număr mare şi este de neînlocuit în viata localnicilor.

Habitat

Iacul sălbatic se simte acasă mai ales în Podişul Tibetan pustiu şi îngheţat. Părul său lung şi gros ca o pâslă, ce ajunge aproape de sol, îl ocroteşte de ger; s-a acomodat foarte bine vieţii la altitudini între 4000 şi 6000 de metri. Blana este atât de groasă şi călduroasă, încât poate să se culce liniştit chiar şi pe zăpadă.
După aspect pare încet, dar totuşi iacul se caţără pe stânci cu o îndemânare deosebită. Are un mers sigur şi poate parcurge distanţe mari,  fiind un animal puternic şi consecvent.
Pe vremuri, în lunile calde ale verii, iacul sălbatic migra spre munţii înalţi acoperiţi de zăpadă şi cobora pe platourile mai joase şi mai sigure, numai după venirea iernii. Numărul iacilor din sălbăticie este din ce în ce mai mic, aceştia s-au refugiat din calea omului în cele mai îndepărtate colţuri ale teritoriilor de răspândire, fiind nevoiţi să renunţe la migrare.

Alimentaţie şi mod de hrănire

Iacul se hrăneşte cu lichenii aflaţi pe vârfurile de munte, cu plante cu tulpină moale şi cu diferite ierburi cu fibre dure. Vara, când se topeşte zăpada, iar pe vârfurile munţilor răsare vegetaţia proaspătă, iacul se caţără spre păşunile de la înălţime. După venirea iernii coboară iar în văile bine protejate, unde paşte plantele „lăsate” din vară.
Iacul este capabil să supravieţuiască cu puţină hrană, deoarece aparatul său digestiv are un bun randament. Ca şi celelalte rumegătoare, digeră doar parţial hrana, după care urmează rumegatul, când mărunţeşte a doua oară. Astfel hrana parcurge şi celelalte compartimente gastrice, fiind valorificate toate componentele nutritive.

Reproducere

Asemănător celorlalte bovine şi femelele de iac cu pui formează turme mari, dar masculii sunt singuratici sau trăiesc în turme mai mici. Femelele ating maturitatea sexuală la 1-3 ani. Masculii pot să se împerecheze numai dacă sunt capabili să-şi formeze un harem, iar acest lucru nu se întâmplă înainte de vârsta de 5-6 ani.
In perioada de împerechere masculii maturi se alătură turmei principale şi se luptă pentru femele. în această perioadă au loc lupte înverşunate, care sunt adevărate probe de forţă, dar foarte rar se termină cu răniri serioase.
Masculii câştigători se împerechează toamna, cu femelele ajunse la maturitate sexuală. în condiţii propice femelele fată din doi în doi ani câte un pui şi astfel mereu jumătate din femele sunt gata de împerechere. După nouă luni, exact când condiţiile de hrană sunt favorabile, în mijlocul verii, se nasc puii.
Puii devin independenţi la vârsta de un an.

Iacul şi omul

Asemănător cu anumite specii de bovine şi iacul este vânat, dar a fost şi domesticit. Datorită forţei extraordinare şi a capacităţii de supravieţuire, iacul a devenit pentru nomazi un tovarăş indispensabil. Iacul domesticit este folosit pentru transportul oamenilor şi al mărfurilor, din lâna lui se fac haine, laptele este prelucrat pentru brânză şi unt, iar baliga uscată este arsă de oameni pentru a se încălzi.
Iacul domesticit este mai mic decât cel sălbatic, părul este mai puţin des, uneori mai şters sau cu pete, dar este mai adaptabil şi mai receptiv. Foarte des iacul este încrucişat cu alte specii de bovine pentru a mări potenţialul speciei. Aceasta este una dintre cauzele pentru care iacul sălbatic trebuie protejat.

Ştiaţi că.
Primul iac a fost domesticit în jurul anului 1000 î.e.n.
• Numele iacului domesticit (Bos grunniens) înseamnă „bou grohăitor”.
• Iacul sălbatic grohăie numai în perioada de împerechere, iar cel domesticit tot timpul anului.
• Iacul domestic doarme aproximativ o oră pe zi. în stomac, datorită proceselor de descompunere apare o temperatură de aproximativ 40 °C, astfel animalul poate suporta şi gerul de -40 °C, fiind echipat cu „încălzire centralizată”.

Dimensiuni corporale 
Lungimea corpului: cap-trup până la 3,25 m
Talia: cel mult 2 m
Greutatea corporală: masculul cel mult 850 kg, femela 300 kg
Reproducere 
Maturitatea sexuală: femelele la 1-3 ani, masculii numai după 5 ani
Durata gestaţiei: 9 luni
Numărul puilor la o fătare: 1
Mod de viaţă
Comportament: femelele şi puii trăiesc în turme mari, masculii mai bătrâni trăiesc singuratici sau în grupuri
Sunete emise: un horcăit, mai ales în perioada de împerechere
Hrana: diferite ierburi, licheni şi muşchi
Durata vieţii: cel mult 25 de ani
Specii înrudite
Iacul face parte dintre bovinele veritabile (Genul Bos), asemeni bovinelor domestice (Bos taurus).

Teritoriul de răspândire al iacului

Aria de răspândire
Iacul, care astăzi a devenit un animal rar, trăieşte în deserturile îngheţate şi tundrele montane ale Podişului Tibet. Ca animal domestic, iacul este mult mai răspândit.
Protecţia speciei
Efectivele care trăiesc în sălbăticie sunt ameninţate de vânători, specia face parte dintre animalele periclitate, în China efectivul lor a scăzut considerabil.

Adaptarea deosebită a iacului
Iacul are anumite particularităţi ce-i fac posibilă supravieţuirea pe platourile îngheţate ale Tibetului.
Corpul: scurt şi îndesat, părui des ca de pâslă îl ajută să suporte gerul.
Membrele: scurte şi groase, favorizează mersul sigur pe pantele îngheţate ale munţilor.