Pescăruşul argintiu

Pescăruşul argintiu este specia cea mai răspândită de pescăruş de pe coastele mărilor europene; pe continent cuibăreşte îndeosebi în teritoriile stăncoase, cu dune de nisip, iar iarna caută lacurile mari de la poalele Alpilor.Ordin: Charadriformes
Familie: Laridae
Gen si specie: Larus argentatus

In trecut pescăruşul argintiu se hrănea îndeosebi cu peşti şi scoici, dar în ultima vreme „valorifică” cu succes şi resturile găsite, de la rămăşiţele de peşte aruncate de pe vapoare, până la gunoiul menajer din tomberoane.

Habitat
Pescăruşul argintiu este specia cea mai des întâlnită de pe coastele Europei. Cuibăreşte în zonele apropiate de coaste şi în oraşe. Această pasăre de mare gălăgioasă, ce duce o viaţă de grup, îşi petrece iarna în afara coloniei. La începutul primăverii revine, în fiecare an, la locul său obişnuit de cuibărit, unde şe întâlneşte cu perechea, împreună îşi apără teritoriul.
Majoritatea pescăruşilor argintii cuibăresc în colonii mari, în zone stâncoase abrupte, dar şi pe dune de nisip, uneori chiar şi pe lacurile din interiorul continentului. în ultima perioadă pot fi văzuţi şi pe acoperişurile caselor din oraşe. Uşurinţa procurării hranei în oraşe, fac acest habitat din ce în ce mai atrăgător.

Mod de hrănire şi vânătoare

Deşi pescăruşul argintiu este o pasăre de pradă, în multe locuri a devenit omnivoră. Suplimentele reprezentate de hrana din gropile de gunoi şi rămăşiţele de peşte din porturi, au contribuit la creşterea rapidă a efectivelor.

Pe uscat, pescăruşul argintiu consumă animale mici cum ar fi: şoareci, broaşte, câteodată chiar şi şerpi. De-a lungul coastelor mării urmăreşte celelalte păsări marine şi le fură ouăle şi puii, câteodată fură chiar şi din cuiburile tovarăşilor de specie. Prinde şi pescăruşi sau albatroşi slăbiţi, chiar şi adulţi.

Teritoriul de vânătoare al pescăruşului argintiu este plaja de la malul mării. Aici caută raci şi scoici, dar şi meduze moarte şi peşti aruncaţi de valuri pe uscat. Scoicile, ce se închid pentru a se apăra, sunt fie sparte, fie aruncate din zbor pentru a se sparge. în acest scop, sunt necesare mai multe încercări: s-a observat cum mai întâi sunt lăsate să cadă pe nisipul moale, apoi pescăruşul găseşte un loc potrivit, tare, pentru a le sparge.

Dacă pescăruşul argintiu prinde peşti din mare, se aruncă asupra acestora şi cu puţin înainte de a se afunda în apă, îşi desface aripile. în general, pescăruşul argintiu nuşi scufundă întreg corpul, ci doar capul şi gâtul.

Reproducere

Primăvara pescăruşul argintiu revine la colonia sa, pentru a-şi ocupa teritoriul; începe împerecherea sau îşi caută o nouă pereche dacă cea de anul trecut a murit.

Pescăruşul construieşte un cuib rotund din alge marine, iarbă sau alte plante acvatice. Fiecare pereche îşi aranjează un mic teritoriu în jurul cuibului, pe care-l apără. Au loc multe certuri şi lupte până ca fiecare pescăruş să-şi găsească locul în colonie.

După împerechere, femela depune două-trei ouă de culoare brun-verzuie, cu pete întunecate. Femela şi masculul clocesc împreună, făcând schimb la fiecare oră; după 25-27 de zile puii eclozionează.
Imediat după ecloziune puii ştiu să meargă, dar rămân în cuib aproximativ 6 săptămâni, până ce devin apţi de zbor. Părinţii îşi apără puii atacând şi izgonind păsările străine, în timp ce emit ţipete de pericol, pentru ca puii să se adăpostească în cuibul sigur.

Părinţii îşi hrănesc puii cu hrană regurgitată. Pescăruşii maturi sunt stimulaţi să regurgiteze hrana când micuţii le ciugulesc pata roşie de pe cioc. Când puii au mai crescut, părinţii pun hrana pe pământ, în apropierea cuibului, iar puii o ciugulesc de jos. După ce părăsesc cuibul, tinerii pescăruşi au de fapt un colorit maroniu şi ciocul lor este negru. Pescăruşii îşi schimbă penele de două ori pe an. Durează patru ani până ce tinerii pescăruşi argintii îşi „îmbracă” haina de maturitate.

Ştiaţi că.
• Pescăruşul argintiu poate fi împerecheat şi cu alte specii de pescăruşi, inclusiv cu pescăruşul negricios (Larus fuscus) şi cu pescăruşul de gheţuri (Larus hyperboreus).
• Cel mai vârstnic pescăruş ce a fost ţinut în captivitate a trăit 44 de ani, din 1830 până în 1874.
• Din urmărirea păsărilor, după identificarea ou inele, a reieşit că tinerii pescăruşi argintii se îndepărtează foarte mult de colonia lor, petrecându-şi iarna pe teritorii mult mai îndepărtate decât păsările adulte.
• Pescăruşul argintiu înoată bine, însă nu se poate scufunda şi nici nu poate plonja cu adevărat în apă.
• în perioada clocitului, unii pescăruşi argintii devin „canibali” consumând ouăle şi puii tovarăşilor de specie.

Caracteristici mai importante

Dimensiuni corporale 
Lungimea: masculul 55-65 cm, femela ceva mai mică
Anvergura aripilor: 135-155 cm
Reproducere
Maturitatea sexuală: la 3-4 ani
Numărul clocirilor pe an: 1
Numărul ouălor depuse: 2-3, brun-verzui, cu pete închise
Durata clocitului: 25-27 zile
Vârsta părăsirii cuibului: 35-40 de zile
Mod de viaţă
Comportament: sociabil; revine la locul de cuibărit
Sunete emise: sonore, stridente
Hrana: peşti, scoici, raci, păsări, ouă, pui de păsări, mamifere mici, resturi şi cadavre
Durata vieţii: peste 30 de ani
Specii înrudite
Există 11 subspecii; mulţi cercetători diferenţiază trei specii diferite: pescăruşul argintiu, pescăruşul cu cap alb şi pescăruşul argintiu american.

Teritoriul de răspândire al grupului pescăruşilor argintii

Aria de răspândire
Cuibăresc pe coastele tuturor mărilor europene, precum şi în Africa de nord, Asia de nord şi America de Nord. Iarna se retrag în interiorul uscatului.
Protecţia speciei
Populaţiile de pescăruşi argintii au crescut în secolul XX. în cazul continuării netulburate a creşterii, pe viitor există pericolul să fure prea multe ouă şi pui, din unele zone de protecţie a păsărilor, astfel încât pot periclita specii rare de păsări.

Compararea speciilor de pescăruşi

In mod asemănător pescăruşului sur şi pescăruşului râzător, partea dorsală a pescăruşului argintiu are un colorit albastru-aenuşiu, abdomenul fiind alb.

Pescăruşul râzător: este cel mai mic dintre cele trei specii de pescăruşi. Picioarele şi ciocul sunt roşii, vara îmbracă o „mască” de culoare maro-ciocolatie, iar iarna îi apare o pată întunecată la nivelul urechilor.

Pescăruşul sur: mult mai mic decât pescăruşul argintiu, ciocul său galben este mai puţin puternic, picioarele sunt galben-verzui.

Pescăruşul argintiu: cea mai mare dintre cele trei specii de pescăruşi, cu pete roşii bine evidenţiate pe ciocul galben; are picioarele roz.

Observaţii pe teren
Pescăruşii argintii pot fi observaţi în număr mare de-a lungul coastelor mărilor, pe acoperişurile caselor, zburând deasupra apelor mării sau chiar pe sol, luptându-se pentru hrană. Pe terenurile proaspăt arate din apropierea mărilor, oferă spectacole interesante, iar adesea pot fi văzuţi căutând hrană prin resturile menajere. în interiorul uscatului pot fi văzuţi dormind pe lacurile mari.
La prima vedere, pescăruşul argintiu poate fi confundat cu pescăruşul sur, deoarece vârfurile alb-negre ale aripilor au desene asemănătoare. Pescăruşul argintiu este însă mult mai mare, are picioarele roz şi pe cioc o pată mare roşie. în România poate fi văzut tot anul însă cel mai adesea în luna septembrie.